I am going to post tonight some notes I made last summer, but that are still valid. You can find the English version after the Romanian one.
Despre iubire
M-a frământat de multe ori acest subiect. Sau să îi spun problemă? E dragostea o problemă? O fi o noţiune? O idee? Un sentiment? De fapt ce e iubirea? Asta mă intrigă pe mine. Când ştii că ceea ce simţi pentru un om e iubire şi nu altceva? Unde e hotarul între o îndrăgosteală superficială şi iubirea sinceră? Cum să le separi pe cele două? Aceasta e marea mea întrebare: există ceva care să te anunţe, poate cineva să spună „Dacă am făcut cutare lucru, gata, înseamnă că îl iubesc pe X”?
Cel mai probabil nu. Şi-atunci de unde ştii că îl iubeşti pe X? Probabil mulţi nici nu îşi pun întrebarea. Pe undeva înţeleg şi atitudinea asta: la urma urmei, dragostea se simte cu toată fiinţa, nu se explică raţional. Şi totuşi, simt nevoia să îmi explic anumite lucruri, ca să le pot înţelege. Probabil că nici unul dintre noi nu poate oferi un răspuns categoric la întrebarea mea, dar cel mai sigur, fiecare simte într-un anumit fel iubirea, atunci când ea îi modifică existenţa.
De aici îmi apare o altă întrebare: dacă simţi iubirea într-un anumit fel, o poţi simţi şi în mai multe feluri? Iubim persoane diferite în mod diferit? Este posibil să iubeşti de mai multe ori într-o viaţă? Şi dacă da, atunci îl iubeşti pe fiecare într-un mod diferit sau poate întâlneşti o singură persoană pe care o iubeşti cu toată fiinţa şi pe celelalte mai puţin?
Să revin la întrebarea de la care am pornit: ce este iubirea? Unii cred că pe lume există suflete-pereche şi probabil că pentru ei persoana care îţi este jumătatea trezeşte sentimentul de iubire. Îl iubeşti pe cel care te completează pentru că el are exact ce îţi lipseşte ţie. Şi totuşi, oamenii se apropie de cei cu care au lucruri în comun. Îl iubeşti pe cel care îţi seamănă pentru că vezi în el oglindirea ta, transpusă într-o persoană de sex opus. S-ar putea foarte bine ca în celălalt să vezi calităţi pe care le ai şi tu, dar să le preţuieşti mai mult pentru simplul fapt că sunt ale celuilalt. Prin urmare, îi iubim pe cei care au calităţi pe care ni le-am dori noi, care ne seamănă, dar care ne sunt diferiţi în acelaşi timp, care au calităţi pe care noi nu le avem, îi dorim pentru că ei au ceva ce noi nu avem. Dar cum îţi recunoşti sufletul-pereche? Când ştii sigur că trebuie să te opreşti din căutat? Dacă undeva în lumea largă (sau poate chiar în apropiere) există o persoană care te completează mai bine? Aş putea continua cu astfel de întrebări la nesfârşit, dar adevărul e că atunci când ai cunoscut deja un om lângă care te simţi împlinit, nu prea mai cauţi, nu mai ai nici timp, nici dorinţa de a privi în stânga şi-n dreapta. La fel de adevărat ar putea fi şi faptul că nu există suflete-pereche. Atunci când mi se vorbeşte despre aşa ceva, îmi intreb uneori interlocutorii „Şi dacă sufletul meu pereche e undeva, pe cealaltă jumătate a globului? O să mă facă o forţă deasupra voinţei şi puterii de înţelegere omeneşti să îmi întâlnesc jumătatea?” Poate asta înseamnă că o să rămân singură pentru totdeauna sau poate că înseamnă că o să întâlnesc aici un bărbat despre care să am numai impresia că mă completează, când de fapt „jumătatea” mea e la celălalt capăt al lumii.
De multe ori m-am întrebat: am iubit vreodată? Chiar am iubit sau mi s-a părut numai? Oare am iubit de mai multe ori sau numai o dată? Cum recunoşti iubirea? Eu o simt ca pe o forţă mai tare decât oricare alta din fiinţa mea. O forţă care naşte alte forţe. O trăire care trece dincolo de simpatia amicală, dincolo de experimentul făcut din curiozitate (nu mă regăsesc deloc în gândirea „la vârsta asta vreau să am cât mai multe experienţe, să experimentez cât mai multe), dincolo de dorinţa carnală. Dacă ar fi să îi spun cum sau de ce îl iubesc, i-aş spune că nu îi caut compania doar pentru că avem câteva pasiuni comune, la o adică întâlneşti mulţi oameni cu care ai lucruri în comun, dar nu îi iubeşti pe toţi, i-aş spune că nu mă împinge spre el doar o nevoie firească a corpului meu, ci pentru că am nevoie şi vreau să îl simt făcând parte din mine. Uneori sentimentul ăsta e aşa de puternic, încât îl simţi cum te sufocă. Şi te cuprinde nevoia de a te revărsa asupra persoanei iubite. Cuvintele nu te mai ajută cu nimic, sunt doar o înşiruire goală de sunete. Simţi pur şi simplu nevoia să faci ceva, să îi arăţi celuilalt că eşti acolo, că trăieşti lângă el şi că el trăieşte în tine: să îl sufoci cu o sărutare, să îl săruţi până îi sorbi sufletul într-al tău, să îl cuprinzi într-o îmbrăţişare dureroasă. Te înduioşează toată persoana celuilalt, n-ai avea puterea să-l răneşti, dar îţi vine să îi faci ceva rău, fizic, doar pentru că nu îi poţi striga cu toată puterea, din adâncul sufletului, „Te iubesc!”.
Unii ar spune că astea sunt porniri sălbatice, care nu au nici o legătură cu iubirea. Dar cine poate înţelege felul de a iubi al celuilalt? Am uneori senzaţia că nici îndrăgostiţii între ei nu înţeleg modul în care celălalt trăieşte iubirea, altfel nu s-ar mai spune „Dacă nu te iubeşte cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte deloc”.
Dar iubeşte cineva mai mult şi cineva mai puţin? Probabil că da. De multe ori se întâmplă astfel. Atunci înseamnă că cel care iubeşte se află în pierdere, iar cel iubit, în câştig? Dacă iubeşti pe cineva înseamnă că îi devii inferior pentru că te domină, pentru că te influenţează în tot ce faci şi gândeşti? Unii spun că da şi într-un fel e aşa. Dar pe de altă parte, cum poate cineva să afirme că un om care iubeşte, indiferent dacă dragostea e împărtăşită sau nu, e un om inferior? Să iubeşti înseamnă să renunţi la tine, oamenii superficiali nu sunt în stare să iubească, aşa cum nu sunt capabili de orice trăire intensă. Unii încearcă să-şi ascundă dragostea atunci când nu e împărtăşită pentru că recunoaşterea ei ar fi o umilire pentru ei. E adevărat că în orice moment al vieţii trebuie să încerci măcar să-ţi păstrezi demnitatea, însă de multe ori m-am gândit la următorul lucru: atunci când ne deranjează comportamentul sau felul de a fi al unui om, nu ezităm să i-o şi spunem. Nu ne este frică sau ruşine să le aruncăm altora vorbe grele sau injurii … şi dacă nu mi-e ruşine să jignesc un om, de ce să îmi fie ruşine să îi spun că îl iubesc? Ar trebui să fim mult mai prompţi în exprimarea admiraţiei sau chiar a iubirii faţă de oameni (şi nu mă refer, bineînţeles, la linguşeala de doi bani), pentru că la jigniri ne grăbim oricum.
Otto Weininger spunea chiar că iubirea izvorăşte tocmai din inferioritatea femeii sau, ca să fiu cât mai aproape de afirmaţiile lui, din inferioritatea principiului feminin faţă de cel masculin. Pentru el, F este atât de lipsită de calităţi, încât are neapărată nevoie de apropierea lui M, unde acele calităţi se regăsesc din plin. F e atât de săracă din toate punctele de vedere, încât îl caută cu atâta ardoare pe M, pentru că el reprezintă tot ce nu e F, reflectarea a ceea ce şi-ar dori F să fie, dar nu va fi niciodată. Eu consider interpretarea asta a iubirii exagerată; îl iubeşti pe celălalt şi pentru ce nu găseşti în tine, dar nu poţi afirma că el are numai calităţi şi că tu ai numai defecte. La urma urmei, iubirea scoate la iveală tot ce e frumos în celălalt, nu se naşte doar pentru că unul e prea prin de calităţi, iar celălalt prea prin de defecte; îţi dai seama că un om te iubeşte când lângă el eşti mai bun (cu toată lumea, nu numai cu el), mai înţelegător, mai luminos, mai încrezător în tine.
Cum e să fii iubit aşa? … Nu ştiu. Dar ce se întâmplă când sentimentele tale nu ajung nicăieri, când iubirea nu îţi este împărtăşită, cum se spune? Asta o poate spune oricine. Toţi am fost respinşi măcar o dată şi cu cât iubirea e mai puternică, cu atât şi durerea va fi mai mare. Şi pentru unii iubirea aia puternică se transformă în ură; alţii ar vrea să urască sau măcar să uite, şi nu pot. Se spune că o dragoste puternică se transformă uşor în cea mai aprigă ură. Să fie adevărat, oare? Poţi să urăşti un om după ce l-ai iubit sau îl iubeşti în continuare, dar trăirile pe care le confunzi cu ura sunt doar manifestări are sentimentului de neputinţă? Tind să dau crezare celei de-a doua variante: poţi să fii profund dezamăgit de un om pe care l-ai iubit, dar nu ştiu dacă îl poţi urî cu adevărat. Am întrebat odată pe cineva „Oare îi poţi spune cuvinte grele unui om pe care încă îl mai iubeşti?” şi persoana mi-a răspuns foarte natural şi categoric: „Da”. Ciudată dragoste, ar spune unii. E drept că şi cuvintele pot să facă mult rău, dar întreb: ce putere mai au cuvintele când tu îl iubeşti pe omul din faţa ta? Eşti dezamăgit sau furios sau te simţi neputincios şi ai aruncat un cuvânt; dar dacă te-ar întreba cineva dacă tu chiar simţi aşa cum arată cuvântul acela, nu ai să răspunzi imediat „Da!”, ai să rămâi mult pe gânduri…
Poate că mulţi nu se vor regăsi în ce au citit, poate că unii nu vor înţelege. Nici eu nu înţeleg de multe ori şi adevărul e că e greu să înţelegi iubirea. Ea nu se înţelege, se simte. Şi vă doresc să o simţiţi şi voi (sau poate sunteţi deja norocoşi sau norocoase), împărtăşită sau nu, destăinuită sau nu, ca să simţiţi că sunteţi vii şi că trăiţi.
English version
I have been preoccupied many times by this subject. Or should I call it a problem? Is love a problem? Could it be a notion? An idea? A feeling? What is love, actually? This is what intrigues me. How do you know that you feel for someone is love and not something else? Where is the boundary between a superficial crush and honest love? How can you distinguish between the two? This is my big question: is there anything that lets you know, is there anyone who can say “If I did this, then it’s obvious, it means I love X.”
Most probably not. So then how do you know you love X? Many people probably don’t even ask themselves this question. I somehow understand this attitude as well: after all, love is something we feel with our entire being, it isn’t something we can’t explain sensibly. And yet, I feel the need to find the explanation for certain things so I can understand them. Maybe non of us can offer a straight answer to my question, but most certainly, each of us feels love in a certain way when it is there and modifies our existence.
At this point, another question emerges: if you feel love in a certain way, can you feel it as well in more ways? Do we love different people in a different manner? Is it possible to love more than once in a lifetime? And if so, do you consequently love each partner in a different way or is it that you love only one person the most and you love the rest of your partners less?
Let me get back to the question I began with: what is love? Some believe in the existence of soul mates and maybe for them their soul mate is the one who awakens the feeling of love. You love the person who completes you because they have exactly what you lack. And still, people get closer to those with whom they share passions and interests. You love the one who resembles you see in them your reflection transposed in a person of the opposite sex. You may very well see in the other one qualities that you possess yourself, but you cherish them all the more merely because those qualities belong to them. Therefore we love those who possess qualities we wish for, who resemble us, but who are different at the same time, owners of qualities we don’t have, we want them because they have something that we don’t have. But how can you recognise your soulmate? When do you know for sure it’s time to stop searching? What if somewhere in this big wide world (or maybe somewhere nearby) there is someone who is a better match for you? I could go on and on with such questions, but the truth is when you’ve already met someone who makes you feel complete, you’re neither really interested in, nor have the time or the wish to keep looking around. But it may very well be just as true that there is no such thing as soulmates. When people tell me such things, I sometimes ask my interlocutors “And what if my soul mate lives on the other half of the globe? Will some force above my will and beyond the human power of understanding make me meet my soul mate?” Maybe this means I will be alone forever or maybe it means I will meet here a man and I will have only the feeling he completes me while my soul mate is at the other end of the world.
I have asked myself many times: have I ever loved someone? Was that real love or was it just a feeling? Have I been in love once or several times? How do you recognize love? To me love is like a force that’s stronger than any other force in my being. A force that gives birth to other forces. An experience that goes beyond friendly sympathy, beyond experiments made out of curiosity (I can’t relate at all to the “at this age I wanna experience as much as possible” way of thinking), beyond the desires of the flesh. If I were to tell him how or why I love him, I’d tell him I don’t want him around just because we have a couple of things in common, after all you meet people who share your interests and passions all the time, but you don’t fall in love with all of them, I’d tell him it’s not a natural physical need that pushes me towards him, but that I need to and I want to feel him as being a part of me. Sometimes this feeling is so strong, that you feel it suffocating you. And the need to let yourself pour into your lover’s being takes hold of you. Words are of no use anymore, they are just an sequence of empty sounds. You simply feel the urge to do something, to show your lover you are there, that you live by their side and that they live within you: to suffocate them with a kiss, to kiss them until you absorbe their soul within yours, to hold them in a painful embrace. Your lover’s entire person moves you, you couldn’t hurt them, yet you feel like doing something bad to them, physically, just because you cannot scream with all your might, from the bottom of your heart “I love you!!!”.
Some would say these are savage urges that have nothing to do with love. But who understands someone else’s love? I sometimes have the impression not even lovers understand each other’s way of loving, otherwise it wouldn’t be said “If they don’t love you the way you want them to, it doesn’t mean they don’t love you at all.”
But do some love more and some love less? Probably so. This is how it happens a lot of times. Then does that mean that the one who loves loses something and the loved one gains something? If you fall for someone does it mean you become their inferior, because they dominate you, because they influence your way of thinking and everything you do? Some people say you do and in a way it is true. But on the other hand, how can you say that if someone loves someone else, no matter if the feeling is mutual or not, that person is an inferior person? To love means to make sacrifices, to give up things you want, superficial people aren’t capable of love, the way they’re not capable of any intense feeling. Some try to hide their love when it’s not reciprocated because admitting to their feelings would humiliate them. It’s true we must at least try to keep our dignity in every moment of our lives, but I have thought about the following thing many times: when someone’s conduct bothers us, we don’t hesitate to let them know. We’re not afraid or ashamed of insulting people around us … so if I’m not afraid of insulting people, why should I be afraid of tell someone I love them? We should be more willing to express our admiration and even love towards people (and by this I don’t mean cheap flattery), because we’re prompt enough to insult them anyway.
Otto Weininger said that love springs from the very inferiority of the woman or, to be as close to his exact statements, from the inferiority of the female aspect in comparison to the male aspect. To him, F is deprived of qualities to such an extent, that she is in absolute need of having M next to her, where those qualities can be found at large. F is so poor from all points of view, that she is eagerly searching for M, because he represents all that she is not, he is the reflection of what F would like to, but will never be. I consider this interpretation of love to be exagerated; you love the one other for what you cannot find within you indeed, but that doesn’t mean they have only qualities and you have only flaws. After all, love brings out the best in your lover, it doesn’t come to live only because one has but flaws and the other only qualities; you realize someone loves you when you become a better person next to them (a better person with everyone else, not only your lover), when you become brighter, more understanding, when you’re more self-confident.
What is it like to be love this way? … I don’t know. But what happens when your feelings reach nowhere, when your love is not reciprocated? Anyone can answer this question. We’ve all been refused at least once and the stronger the feeling, the deeper the pain. And for some people that strong love turns into hate; some would like to hate or at least to forget, but they can’t. They say strong love turns easily into the bitterest hate. Could it be true? Can you hate someone after you loved them or is the feeling you mistake for hatred only the manifestation of the feeling of failure? I’d rather choose the second option: you can be utterly disappointed by a person you loved, but I am not sure you can truly hate them. I once asked someone “Is it possible to say harsh words to someone you still love?”, and the answer was given in a very natural and categorical manner: “Yes.” That’s some weird love right there, would some of you say. It’s true words can do a lot of harm, but I’m asking: what power do words still have when you love the person in front of you? You’re disappointed or angry or you feel you’re unable to make them love you and you throw in a harsh word; but if someone asked you if you really feel the way that word says you feel, nu wouldn’t reply right away “Yes!”, but instead you’d start wondering …
Maybe a lot of you can relate to what they’ve just read, maybe some of you won’t understand this. I don’t understand it many times myself and the truths it’s very difficult to understand love. It cannot be understood, it can only be felt. I wish you to feel it as well (or maybe you already got lucky), reciprocated or not, disclosed or not, just so you can feel you are alive.
Life with a capital L 