Nu-s chiar toate la fel…

Dintr-o piesă de teatru foarte interesantă citită recent – Chantecler a lui Edmund Rostand
FĂZĂNIŢA
Nebună că o creangă ce flutură în vânt
Alerg, vibrez ca strune, mă sui în zbor şi cânt…
[CHANTECLER, care de-o clipă a început să lase aripa să-i atârne, se învârteşte pe lângă Făzăniţă – aşa cum făcea adineauri Mierla imitându-l – cârâind din gâtlej, foarte dulce]
Co!
Făzăniţa îl priveşte. Crezându-se încurajat, reia mai tare.
Co !
FĂZĂNIŢA, rece
Ar fi mai bine să-ţi spun de la-nceput
Că dacă-s pentru mine…
CHANTECLER, apropiindu-se
Ce ?
FĂZĂNIŢA
Ochiul tău pierdut
Aripa atârnată…
CHANTECLER
Dar eu…
FĂZĂNIŢA
E foarte bine,
Dar jocu-acesta n-are nici un efect la mine !
CHANTECLER, puţin demontat
Dar, Doamnă…
FĂZĂNIŢA
Înţeles-am ! Când eşti cocoş ilustru
Nu e Găină care să nu vrea să-şi dea lustru
La pene, în speranţa – ce-i dă mereu avânturi –
Că poate-o să te-amuze, chiar între doua cânturi.
Şi-atâta eşti de sigur, că vrei să vii de hac
Şi-acelor personaje – tu, poate n-ai habar –
Nu le tratezi cu gesturi, aşa … de găinar !
CHANTECLER
Dar…
FĂZĂNIŢA
Inima nu-mi bate în ritm aşa grăbit,
Iar tu eşti pentru mine Cocoş prea… potolit !
CHANTECLER
De ce ?
FĂZĂNIŢA
Eşti răsfăţatul de-aici. Eu mi-am visat
Un soţ lipsit de faimă, umil, neînsemnat,
Şi pentru care totul aş vrea să fiu doar eu.
Nu-s într-atât femeie, ca să iubesc un zeu
Şi m-aş vedea măruntă cu un cocoş prea mare.

Advertisement