Ce spui când spui „Te iubesc”

Cred că pentru unii cuvintele acestea sunt ca nişte porumbei gata să zboare de pe buzele lor în faţa oricui şi oricând momentul pare a fi oportun. Alţii, din contra, se feresc teribil să le pronunţe, ca şi cum aceasta ar fi vreo formulă magică, un cod prin care îşi semnează renunţarea la libertate şi la mândrie. Mai sunt, desigur, şi cei care chibzuiesc bine înainte să spună asta, pentru că ştiu cât de mult înseamnă a spune cuiva că îl iubeşti sau o iubeşti, iar atunci când o fac, poţi să fii sigur că ştiu cu siguranţă cum se traduc vorbele lor. Pentru aceştia din urmă poate fi extrem de greu să facă o asemenea mărturisire.

Te gândeşti de sute de ori, întorci lucrurile pe toate părţile, te întrebi dacă nu cumva ţi se pare numai, dacă nu te-ai înşelat pe tine şi dacă nu îl vei amăgi şi pe cel căruia i-o spui. Mereu mi-a fost extrem de greu să fac asta. Chiar şi în faţa celor mai buni prieteni, cuvintele astea două se codesc mult până să iasă din gură. Sau refuză cu obstinaţie. De ce? Poate pentru că ştiu cât de mult înseamnă ele. Mereu mi s-a părut ridicol să împarţi cuvintele astea oricui, să le arunci aşa prin jurul tău cum ai arunca seminţe pe ogor.

Ce înseamnă să spui „Te iubesc”? Înseamnă să îi spui omului aceluia nu că este un semizeu, că e imaginea ta de perfecţiune, că e cel mai cel sau cea mai cea, că mai bun nu se poate (cum aş fi spus când eram mai tânără şi mai puţin coaptă la minte). Înseamnă să îi spui că îi ştii şi calităţile, dar îi cunoşti şi defectele şi totuşi îl vrei pe el întreg, exact aşa cum este. Că îl admiri pentru calităţi şi că îi accepţi defectele, care îl fac doar uman şi în nici un caz respingător. Înseamnă să te bucuri sincer de reuşitele şi bucuriile lui, înseamnă să poţi renunţa la micile tale bucurii pentru ca el să îşi poată întrupa propriile dorinţe. Înseamnă să renunţi uneori la orgoliul tău de a ieşi în faţă pentru a-l lăsa pe el să strălucească. Înseamnă să vrei să fii tu cel din umbră care a lucrat la fericirea altuia, fără a aştepta recompense sau ovaţii la final. Înseamnă să-ţi doreşti să scoţi la iveală ce e mai bun în acel om, să îi oferi ocazia să transforme în realitate potenţialităţile lui de bine, să îl ajuţi să devină Om pe de-a-ntregul.

Înseamnă că el, la rândul lui, scoate la iveală ce e mai bun în tine şi că lângă el poţi fi cum eşti tu. Înseamnă că lângă el ai vrea să te bucuri de cele mai mari realizări ale tale, dar să îţi petreci şi zilele când nu-ţi vine să te dai jos din pat sau să dai ochii cu lumea. Înseamnă că îţi cunosc defectele, îţi cunosc circumstanţele, îmi închipui greutăţile pe care le-am putea întâmpina împreună, dar eu vreau să îmi asum greutăţile acestea, vreau să mă confrunt cu problemele acestea, vreau să îmi fac grijile acestea. Nu le voi înfrunta stoic, fără să vărs măcar o lacrimă, având totul la îndemână ca eroii din filme. Nu. Le voi înfrunta cu poticneli şi cu dinţi scrâşniţi, poate, ca un om din viaţa reală.

Devii vulnerabil sau e un semn de slăbiciune când spui cuiva „Te iubesc”? În nici un caz. „Te iubesc” nu înseamnă că poţi face orice din mine, că poţi călca peste mine. Asta ar însemna să te încurajez să primeşti răul şi urâtul în viaţa ta. Ar însemna să încurajez o purtare josnică şi nedemnă.

„Te iubesc” înseamnă, la urma urmei, că ai fost destul de norocos să o simţi şi destul de curajos să o spui. Şi mai înseamnă, dincolo de toate aceastea, că există în tine potenţialitatea unei mari fericiri, mai mare decât fericirea celor care se ţin mereu la adăpost, care nu vor să sufere, care îşi păzesc mereu „libertatea” şi „mândria”.

Advertisement

International Men’s Day

Today, as I discovered, is the International Day of Men. Not only does it appear to me as a good opportunity to spare a thought for all those guys who are not in the public eye or leading the world or making fortunes, that is the men you see every morning on the bus, the “anonymous” guys who keep the world spinning for their families and friends, the “average Joes” who look after their kids and wives or just pursue their studies or do whatever else, but it is also the perfect moment for me personally to stop for a minute or two and think about the most important men in my own life.

These are four men who mean incredibly much for me for different reasons. They are the four guys who have made me who I am today. Each of them has had his own share in whom I was to become years after they had come into my life. Each of these guys has made me the sister that I am today, the woman and friend I am today, the partner I might become one day.

They have made me feel not only being cared for, but they have taught me a bit of their kindness, they have instilled some of their values in me, they have often showed me how to look at things from a different perspective.

One of them must have been the first person I have ever looked up to as I was unconsciously trying to imitate his behavior in many ways – he was my first role model. I wanted to be like him and from this I have been left with the cheeky, naughty jokes or comments I now make at times and that probably make people feel like I am not delicate enough for a girl. I have had him as the first masculine figure in my life, a boy too young to protect me and show me how to act around men so from this I was left thinking I should never expect a man to look after me and that I should try to do everything on my own and support myself the best way I can. I have also seen myself privileged at his expense because I was the youngest, but this has taught me men can suffer as well, that what is unfair for a woman is unfair for a man as well. It has also taught me never to oppress men and to try to understand them and comfort them as best as I can.

These men have also taught me that moderation is the first thing needed when you analyze any kind of situation you are. They have made me realize that my sex sometimes makes such an incredible waste of words, whereas true wit only expresses itself after thorough judgment.

It is no trifle to have seen someone grow from a little girl into a woman. I am grateful I have met someone who chose to do this themselves, without the implication of any sort of family ties. But I am even more grateful I have met someone who has kept their confidence in me even when I had lost it.

And yet the most important lesson these men taught me is the lesson of love. I have learned what I should never do again to the man next to me, I have learned what I can or should do to make someone feel like they are not alone, I have learned that with some men, I feel entirely willing to sometimes give up my desires just to make sure theirs are turning into reality.

These guys have showed me man can be extremely intelligent people with feet well stuck on the ground (which I greatly admire), that they are not constantly thinking about how to fool women into having sex with them, that they are great fathers capable of raising wonderful children, and generally, that they are just average Joes casually leading their lives, trying to find a way to fulfill their dreams.

All these four guys I am thinking about today are very average. But in my world they are four heroes. And while they read their books, look after their kids, play their video games, listen to their metal, go out doing their Christmas shopping, do their IT work, raise astonishing little girls who will turn into wonderful women, have wild nights with their buddies, walk around casually in the street making the ladies notice them, while they just go on about their lives without stopping to think how special they are, I will be here thinking how lucky I was to have them in my life.

You are wonderful! All four of you!

Pe vârf de munte

E un mister plăcut şi pe care nu vreau să-l descifrez puterea unei conversaţii sau a unor amintiri de a te readuce deasupra valurilor când amorţeala minţii şi a sufletului nu îţi mai lasă nici măcar puterea sau dorinţa de a agita braţele ca să le arăţi celorlalţi că iarăşi ţi-e teamă să nu te scufunzi.

Conversaţia din această seară mi-a stârnit o amintire pe care o voi păstra mereu în suflet ca pe una dintre cele mai de preţ comori ale mele : întâlnirea cu Muntele. S-a întâmplat ca prima jumătate a acestui an să semene mai mult ca oricând cu deriva de care pomeneam mai sus. Descurajarea şi angoasa, lipsa tot mai acută a unui sens sau a unui motiv al existenţei erau cadrul în care s-au scurs una după alta zile cărora le aşteptam cu nerăbdare doar sfârşitul şi care semănau între ele doar prin întunecimea în care mă pierdusem.

Şi deodată am avut o întâlnire pe care aş numi-o salvatoare, căci altfel îmi e greu să îmi imaginez cum ar fi suportat toată fiinţa mea o asemenea stare ca cea în care mă găseam. Această întâlnire a venit sub forma unei călătorii, a unei explorări; nu numai ale celor văzute, ci şi a ceea ce se găseşte în adâncurile fiinţei şi în înaltul cerului. L-am revăzut atunci şi am simţit că trăiesc din nou. Mi-am odihnit privirea pe coamele lui mândre şi am înţeles de ce trăiesc din nou. Am simţit mai mult ca oricând forţa cu care mă chema spre el, neîncetat, din depărtări, şi am înţeles de ce trebuia să continuu să exist aici: ca să mă întorc iar şi iar pe acea nesfârşită întindere de verdeaţă care freamătă uşor în bătaia vântului, pe acea izbucnire violentă de rocă de sub pământuri, piatra dură şi neclintită care îţi aminteşte că tot ce-i mândru şi semeţ, tot ce-i vajnic şi statornic greu e de urnit din loc.

Deodată, singurătatea nu mai era o apăsare. Chiar o căutam acum şi îmi doream departe de mine orice prezenţă omenească. Voiam să fiu doar eu şi materia din care fusesem zămislită, să ascult tăcerea nesfârşită care îţi vorbeşte într-o pădure umbroasă şi încă umedă de la ultima ploaie. Tăcerea infinită care îţi toceşte timpanele şi te îndeamnsă să strigi ţărânei: „Iată-mă, am venit!”, sperând că un hău se va căsca înaintea ta şi că vei deveni una cu natura asta pe care o invidiezi, pentru că ea e timpul şi tu eşti doar o secundă.

Până şi întunericul ce va să vină e mai puţin înfricoşător în faţa Muntelui. În zadar mi-am dorit nişte braţe enorme, ca să-l pot cuprinde în îmbrăţişarea mea. Dar mi-a rămas dorinţa de a fi cuprinsă de el odată ce secunda pe care am întrupat-o se va fi sfârşit. Mi-ar fi mai puţin teamă să mă întorc la el, şi în el, unde îmi va fi fost sufletul oricum.

Până ne-om vedea din nou, îmi amintesc de tine ca să fiu măcar o fărâmă din cât eşti tu şi îţi rămân recunoscătoare pentru că mi-ai arătat de ce sunt vie şi că trebuie să rămân aşa!

Lectura ca întâlnire

Urmăream la un moment dat emisiunea lui Gabriel Liiceanu şi a lui Andrei Pleşu, cea în care se discuta despre plăcerea sau nevoia de a citi. Un episod din seria de întâlniri între cele două figuri ale culturii româneşti în a căror opinie am probabil cea mai mare încredere. Episodul care m-a pus pe gânduri şi care, în cele din urmă, a dat naştere acestor rânduri încerca, aşa cum am menţionat, să răspundă la o întrebare pe care am mai auzit-o de multe ori până acum : „De ce citim?”.

O remarcă pe care am reţinut-o din acel episod întruchipa actul lecturii sub forma unei întâlniri. O întâlnire cu… cel ce a scris cartea pe care o ţinem în mână. Orice ficţiune, oricât de fantezistă sau de apropiată de realitate, reprezintă o fărâmă din cel care a zămislit-o. Asta ca să nu mai punem la socoteală texte care se nasc din frământări de ani de zile. Prin urmare, a spune că citeşti o carte de-a lui Cervantes e ca şi cum ai spune că ai o întâlnire cu părintele romanului modern. Iată ce ocazie nemaipomenită! Să petreci câteva ceasuri în compania unui erudit, să te înfrupţi din înţelepciunea unui om pe care, fizic, nu ai mai avea posibilitatea de a-l cunoaşte, să stabileşti o punte între prezent şi trecut, să aboleşti limitele timpului.

La momentul respectiv s-a nimerit să citesc o carte de Saramago şi mi-am zis: „Deci eu am o întâlnire cu Saramago? Da… ar fi fost minunat să îi pot vorbi. Eu nu o mai pot face, dar iată că vine el la mine”. De atunci mă tot gândesc cu cine mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc şi în viaţa reală, pentru că există o serie de personalităţi care m-au impresionat atât de mult prin ceea ce ne-au lăsat, încât îmi doresc să le fi cunoscut nu numai din paginile pe care le-au scris.

Ar fi Thomas Mann şi, mai ales, Herman Hesse. De ce? Îmi plac amândoi scriitorii, dar este limpede că Herman Hesse îmi inspiră o admiraţie aparte, acel respect imens pe care îl simţi în faţa unui om înţelept, pe lângă faptul că a scris despre temele care mă interesează cel mai mult, poate.

Mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe Victor Hugo, acest titan al literaturii franceze, cu toate excesele sale, cu orgoliul său extravagant, cu forţa sa creatoare neslăbită.

Aş fi vrut doar să stau prin preajma unui pseudo-filosof ca Otto Weininger ca să mă lămuresc prin ce fel de traume trebuie să fie trecut un bărbat şi ce fel de limitări trebuie să îi fi impus o asemenea atitudine faţă de femei şi de iubire, ce fel de lipsuri trebuie să fi îndurat pentru a sfârşi prin a împărtăşi asemenea opinii ca cele argumentate atât de minuţios în lucrarea sa de bază. Dar el ar fi şi cel care, la nevoie, ar scurta lista mea.

Mi-ar plăcea să îi cunosc pe Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, însă nu în grabă, la vreo sesiune de autografe într-o librărie, ci să am eu privilegiul să port lungi discuţii cu dumnealor (şi brusc mă loveşte gândul că trebuie să fie un mare noroc să ai aşa un tată sau bunic), discuţii care nu se opresc la finalul paginii sau al cărţii.

Nu în ultimul rând, mi-aş fi dorit foarte mult un bunic ca Bertrand Russell (pare foarte şic să ai un bunic ca Bertrand Russell) pentru că mi-ar fi spus nenumărate poveşti cu tâlc, aş fi avut drept bunic un filosof, un înţelept, şi m-ar fi învăţat de mică despre fericire.

(rânduri aşternute pe ritmurile Sonatei Diavolului de Tartini)