De cartea lui Karl Ove Knausgård m-am „lovit” de mai multe ori prin librării, dar nu m-a convins din prima să o cumpăr. Aflasem că e o autobiografie şi în general m-am cam ferit de genul acesta. Am mai citit prin articole de pe internet că a provocat un mare scandal în ţara sa de origine pentru că dezvăluirile pe care le făcuse în carte fuseseră incomode pentru unii membri ai familiei sale şi pentru câţiva apropiaţi. Cele şase volume mă făceau mai degrabă să îmi imaginez o operă greoaie, stufoasă, o autobiografie greu de urmărit à la Marcel Proust.
M-am hotărât să fac totuşi o încercare, să mă conving singură dacă autobiografia aceasta atât de notorie merită toată atenţia pe care a primit-o, dacă a stârnit atâtea discuţii doar pentru că e plină de detalii maliţioase despre cunoscuţii scriitorului sau pentru că e într-adevăr o apariţie rară în literatura începutului de secol XXI. Mărturisesc cu sinceritate că mă aşteptam să găsesc în Karl Ove Knausgård un tip dur, care n-a ezitat să arate lumii o imagine puţin măgulitoare a rudelor şi prietenilor lui doar ca să atingă statutul de celebritate internaţională.
Am citit câteva zeci de pagini din prima carte – Moartea unui tată – şi mi-am dat seama de cât de departe fusesem de adevăr. Karl Ove Knausgård e un om de o sensibilitate rară, cu o mare disponibilitate spre a trăi intens orice experienţă a vieţii. Sinceritatea cu care se prezintă pe sine (care trădează nu de puţine ori mai degrabă o lipsă de indulgenţă faţă de sine, decât o tendinţă spre a se prezenta într-o lumină pozitivă) nu poate să nu îţi atragă simpatia.
Aşa cum au afirmat deja mai mulţi critici, norvegianul i-a câştigat de partea sa pe cititori prin măiestria şi uşurinţa cu care reuşeşte să creeze impresia că scrie despre viaţa oricăruia dintre noi. Când îl citeşti pe Knausgård ai impresia că citeşti despre viaţa ta, despre frământările tale, despre relaţia defectuoasă cu unul dintre părinţi, despre cum încercai să îi faci pe ceilalţi colegi să te accepte în grupul lor în anii de şcoală, despre dragoste şi tot zbuciumul sau fericirea fără margini pe care le provoacă, despre cum te raportezi la propriii copii şi cum vrei să-i creşti. Este ceea ce face din cele şase cărţi (până în momentul scrierii acestui text au fost traduse în limba română doar primele patru) nu doar o poveste pe care o citeşti de dragul poveştilor.
Lupta mea e de fapt lupta oricăruia dintre noi, iar cel care a scris-o reuşeşte să deschidă o fereastră înspre psihicul şi sufletul unui bărbat ale cărui acceptare şi stimă de sine la maturitate sunt puternic afectate de o relaţie extrem de dificilă şi traumatizantă cu tatăl prea strict, despotic, care îşi manifesta forţa şi voinţa dominatoare doar faţă de copiii care nu îi puteau opune nici un fel de rezistenţă.
Cartea a doua – Un bărbat îndrăgostit – pune în valoare (cel mai probabil fără intenția scriitorului, pentru că el nu se vede sub nici o formă în această lumină favorabilă) un alt model de bărbat decât cel valorificat încă destul de mult în mass-media şi în societate – bărbatul viril, macho, un munte de forţă fizică, mereu neînfricat şi în nici un caz uşor de înduioşat. Ei bine, felul în care se prezintă Knausgård cu sinceritatea lui dezarmantă lasă să se înţeleagă că e de fapt un bărbat foarte sensibil, ale cărui lacrimi încă mai ies la iveală atunci când situaţiile prin care trece sunt de o încărcătură emoţională prea puternică, impresionat de literatură şi de muzică, îndrăgostit nebuneşte de cea care avea să-i devină cea de-a doua soţie. În a doua carte a autobiografiei sale scriitorul norvegian analizează de nenumărate ori oscilaţiile sale între dragostea pentru soţie şi copii, faţă de care simte un ataşament real şi sincer, şi dorinţa sa arzătoare de a scrie, nevoie din care a luat naştere şi proiectul autobiografic.
Cartea a treia – Insula copilăriei – revine la conflictul cu tatăl, pentru că prezintă mai detaliat primii ani de şcoală. E o şansă pentru toţi cei care au fost sub influenţa unui părinte opresiv, dar şi pentru cei care au avut o relaţie pozitivă cu familia din care provin, de a vedea urmările covârşitoare pe care le pot avea astfel de interacţiuni nefireşti şi de a înţelege dificultăţile adultului care a trăit experienţe similare în copilărie. Într-o oarecare măsură, cartea îşi depăşeşte astfel valoarea cathartică pentru autor şi poate căpăta chiar o funcţie terapeutică pentru cititori. Parcurgând cartea, dar şi pe cele două de dinaintea ei, ai senzaţia că nu mai eşti singur cu zbaterile tale interioare, ci că ai cunoscut un om care a trăit ceva similar cu tine şi din experienţele căruia poţi învăţa.
Chiar şi numai după primele trei cărţi citite, autobiografia lui Karl Ove Knausgård creează o impresie foarte plăcută şi, mai ales, dependenţă. E una dintre acele cărţi pe care le laşi cu greu din mână, iar când se întâmplă, îţi pare rău că mai ai şi altele de făcut decât să te bucuri de imersiunea în universul unui tip sensibil, cultivat şi extrem de talentat din ţara fiordurilor şi a munţilor trufaşi.
Life with a capital L 