Karl Ove Knausgård – Lupta mea (Partea I)

De cartea lui Karl Ove Knausgård m-am „lovit” de mai multe ori prin librării, dar nu m-a convins din prima să o cumpăr. Aflasem că e o autobiografie şi în general m-am cam ferit de genul acesta. Am mai citit prin articole de pe internet că a provocat un mare scandal în ţara sa de origine pentru că dezvăluirile pe care le făcuse în carte fuseseră incomode pentru unii membri ai familiei sale şi pentru câţiva apropiaţi. Cele şase volume mă făceau mai degrabă să îmi imaginez o operă greoaie, stufoasă, o autobiografie greu de urmărit à la Marcel Proust.

M-am hotărât să fac totuşi o încercare, să mă conving singură dacă autobiografia aceasta atât de notorie merită toată atenţia pe care a primit-o, dacă a stârnit atâtea discuţii doar pentru că e plină de detalii maliţioase despre cunoscuţii scriitorului sau pentru că e într-adevăr o apariţie rară în literatura începutului de secol XXI. Mărturisesc cu sinceritate că mă aşteptam să găsesc în Karl Ove Knausgård un tip dur, care n-a ezitat să arate lumii o imagine puţin măgulitoare a rudelor şi prietenilor lui doar ca să atingă statutul de celebritate internaţională.

Am citit câteva zeci de pagini din prima carte – Moartea unui tată – şi mi-am dat seama de cât de departe fusesem de adevăr. Karl Ove Knausgård e un om de o sensibilitate rară, cu o mare disponibilitate spre a trăi intens orice experienţă a vieţii. Sinceritatea cu care se prezintă pe sine (care trădează nu de puţine ori mai degrabă o lipsă de indulgenţă faţă de sine, decât o tendinţă spre a se prezenta într-o lumină pozitivă) nu poate să nu îţi atragă simpatia.

Aşa cum au afirmat deja mai mulţi critici, norvegianul i-a câştigat de partea sa pe cititori prin măiestria şi uşurinţa cu care reuşeşte să creeze impresia că scrie despre viaţa oricăruia dintre noi. Când îl citeşti pe Knausgård ai impresia că citeşti despre viaţa ta, despre frământările tale, despre relaţia defectuoasă cu unul dintre părinţi, despre cum încercai să îi faci pe ceilalţi colegi să te accepte în grupul lor în anii de şcoală, despre dragoste şi tot zbuciumul sau fericirea fără margini pe care le provoacă, despre cum te raportezi la propriii copii şi cum vrei să-i creşti. Este ceea ce face din cele şase cărţi (până în momentul scrierii acestui text au fost traduse în limba română doar primele patru) nu doar o poveste pe care o citeşti de dragul poveştilor.

Lupta mea e de fapt lupta oricăruia dintre noi, iar cel care a scris-o reuşeşte să deschidă o fereastră înspre psihicul şi sufletul unui bărbat ale cărui acceptare şi stimă de sine la maturitate sunt puternic afectate de o relaţie extrem de dificilă şi traumatizantă cu tatăl prea strict, despotic, care îşi manifesta forţa şi voinţa dominatoare doar faţă de copiii care nu îi puteau opune nici un fel de rezistenţă.

Cartea a doua – Un bărbat îndrăgostit – pune în valoare (cel mai probabil fără intenția scriitorului, pentru că el nu se vede sub nici o formă în această lumină favorabilă) un alt model de bărbat decât cel valorificat încă destul de mult în mass-media şi în societate – bărbatul viril, macho, un munte de forţă fizică, mereu neînfricat şi în nici un caz uşor de înduioşat. Ei bine, felul în care se prezintă Knausgård cu sinceritatea lui dezarmantă lasă să se înţeleagă că e de fapt un bărbat foarte sensibil, ale cărui lacrimi încă mai ies la iveală atunci când situaţiile prin care trece sunt de o încărcătură emoţională prea puternică, impresionat de literatură şi de muzică, îndrăgostit nebuneşte de cea care avea să-i devină cea de-a doua soţie. În a doua carte a autobiografiei sale scriitorul norvegian analizează de nenumărate ori oscilaţiile sale între dragostea pentru soţie şi copii, faţă de care simte un ataşament real şi sincer, şi dorinţa sa arzătoare de a scrie, nevoie din care a luat naştere şi proiectul autobiografic.

Cartea a treia – Insula copilăriei – revine la conflictul cu tatăl, pentru că prezintă mai detaliat primii ani de şcoală. E o şansă pentru toţi cei care au fost sub influenţa unui părinte opresiv, dar şi pentru cei care au avut o relaţie pozitivă cu familia din care provin, de a vedea urmările covârşitoare pe care le pot avea astfel de interacţiuni nefireşti şi de a înţelege dificultăţile adultului care a trăit experienţe similare în copilărie. Într-o oarecare măsură, cartea îşi depăşeşte astfel valoarea cathartică pentru autor şi poate căpăta chiar o funcţie terapeutică pentru cititori. Parcurgând cartea, dar şi pe cele două de dinaintea ei, ai senzaţia că nu mai eşti singur cu zbaterile tale interioare, ci că ai cunoscut un om care a trăit ceva similar cu tine şi din experienţele căruia poţi învăţa.

Chiar şi numai după primele trei cărţi citite, autobiografia lui Karl Ove Knausgård creează o impresie foarte plăcută şi, mai ales, dependenţă. E una dintre acele cărţi pe care le laşi cu greu din mână, iar când se întâmplă, îţi pare rău că mai ai şi altele de făcut decât să te bucuri de imersiunea în universul unui tip sensibil, cultivat şi extrem de talentat din ţara fiordurilor şi a munţilor trufaşi.

Advertisement

Despre standarde şi aşteptări

Societatea actuală, deşi se doreşte a fi o societate modernă, emancipată, dezinhibată şi desprinsă de idealurile siropoase ale basmelor pe care copiii probabil că deja nu le mai cunosc în mare parte, ne creează totuşi o serie de aşteptări în ceea ce priveşte partenerii noştri care nu ar putea fi nicidecum satisfăcute. Ni se prezintă în continuare nişte modele masculine şi feminine care nu pot fi întruchipate de oamenii din jurul nostru, iar noi continuăm să le căutăm, devenind astfel expuşi dezamăgirilor de tot felul.

De multe ori se întâmplă să afirmăm şi să credem că suntem în căutarea unui anumit ideal, dar de fapt căutăm exact modelul opus. Pot vorbi despre acest caz pentru că până nu demult mă aflam şi eu în categoria fetelor care făceau această greşeală. Mi-ar fi mai greu să vorbesc despre aşteptările bărbaţilor, însă, şi nu aş vrea să o fac în necunoştinţă de cauză.

Aşteptăm, în general, de la partenerii noştri să fie oameni care să ne completeze, în preajma cărora să putem fi deschişi, să ne aprecieze pentru ceea ce suntem, dar ne dorim uneori şi să ne salveze de singurătate sau de noi înşine. Se întâmplă astfel mai ales cu cei care nu sunt suficient de siguri pe ei, care au o stimă de sine foarte scăzută. Atunci când consideri că nu ai anumite calităţi, le cauţi în celălalt. Cauţi pe cineva care să fie mai puternic decât tine, crezând că o persoană puternică nu ar putea fi atrasă de una slabă. Şi astfel ajung fetele să caute bărbaţi siguri pe ei, care par foarte puternici, capabili să le protejeze şi să le ofere viaţa aventuroasă, dar romantică la care le îndeamnă să viseze societatea.

Din păcate, tocmai acei bărbaţi sunt cei mai slabi, cei mai complexaţi, cei mai nesiguri. Nu aşa-numiţii „nice guys”. Adevărul e că dacă vrei o relaţie sigură, care să scoată la iveală ce este mai bun în tine, care să te împlinească şi să te ajute să evoluezi pe toate planurile, nu o vei putea avea cu un „bad boy”.  Dacă vrei aventură şi romantism, e foarte probabil că nu le vei găsi nici pe acestea în braţele unui „bad boy”.

După acelaşi model, femeile egoiste şi concentrate doar pe propria reuşită, sunt confundate de cele mai multe ori cu femeile puternice care ştiu ce vor de la viaţă. Femeile lipsite de orice fărâmă de suflet, care sunt în stare să calce în picioare un bărbat la cea mai mică greşeală sau să strâmbe din nas pentru că trandafirii primiţi nu au culoarea dorită sau pentru că vacanţa din vara aceasta nu va avea loc în staţiunea dorită sunt de multe ori răsfăţate de nişte bărbaţi la fel de nesiguri pe ei ca femeile care caută un „bad boy”.

Şi pentru ca situaţia să fie şi mai complicată, suntem învăţaţi să aşteptăm ca atunci când ne îndrăgostim cerul să fie acoperit de jocuri impresionante de artificii, iar păsărelele să cânte mai cu drag prin copacii din parc. Credem că dragostea ne va lovi în moalele capului mai ceva ca mingea şutată greşit de copiii din curtea vecinului. Ne aşteptăm ca totul să meargă ca pe roze din prima şi să nu existe nici un fel de conflict între noi şi partenerii noştri, iar când îi vedem într-o zi mai proastă, ne miră faptul că nu sunt perfecţi ca în imaginaţia noastră.

Personal nu văd altă rezolvare şi altă metodă de a ne expune mai puţin la dezamăgiri decât cunoscându-ne pe noi înşine. Doar cunoscându-te pe tine şi înţelegându-ţi corect aşteptările, îl poţi recunoaşte pe un om care te-ar putea face fericit. Un om care se place pe sine aşa cum este nu mai simte nevoia să caute compensarea defectelor sale în altul, ci doar nevoia de a se împărtăşi altuia. Un om care este împăcat cu sine, nu simte nevoia unei iubiri fulgurante, care să îi demonstreze că totul este în regulă cu propria persoană şi că, în ciuda tuturor defectelor (reale sau imaginate), merită să fie iubit, ci se apropie cu paşi mici de sufletul celui care îl apreciază sincer pentru tot ceea ce este.

Vă doresc să reuşiţi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă, pentru că respectul de sine si aprecierea vor urma natural. Şi vă mai doresc şi să întâlniţi oameni sinceri care să vă aprecieze şi să vă ajute să evoluaţi.